Uneori, cele mai importante lucruri pe care le învățăm ca specialiști nu vin neapărat din cărți, ci din experiențele prin care trecem noi înșine. Pentru mine, una dintre accidentările care m-au făcut să înțeleg mai bine piciorul, glezna și, mai târziu, procesul de recuperare a fost banala entorsă de gleznă.

Spun „banala” pentru că aproape toată lumea cunoaște pe cineva care a suferit o entorsă. Calci greșit, glezna se umflă, apare durerea și, de cele mai multe ori, după câteva zile sau săptămâni lucrurile par să revină la normal. Tocmai această aparentă simplitate face ca entorsa de gleznă să fie de multe ori subestimată.

Experiența mea cu această accidentare a început însă înainte să devin kinetoterapeut și mi-a arătat, poate pentru prima dată, cât de diferit poate fi abordată aceeași problemă în funcție de omul pe care îl ai în față.

De la entorsa din liceu la sportul de performanță

În liceu, lucrurile erau destul de simple. Dacă făceai o entorsă de gleznă, ajungeai la medic, iar de multe ori soluția era imobilizarea într-o atelă și repausul. Pentru mine, aceea era normalitatea. Dacă te-ai accidentat, nu miști. Aștepți să treacă, după care revii la activitate.

În anul doi de facultate am avut însă o experiență complet diferită. După aproximativ un an de pauză, am decis să mă întorc la handbal și, fiind deja student la Kinetoterapie, am avut șansa să fiu cooptat în echipa Universității Cluj. Pauza de sport își spusese însă cuvântul. Crescusem în greutate, condiția fizică nu mai era cea pe care o avusesem înainte, iar eu am revenit într-un mediu în care intensitatea antrenamentelor era cu totul alta decât ceea ce făcusem în ultimul an.

Rezultatul nu a întârziat foarte mult. În prima săptămână am reușit performanța de a face nu una, ci două entorse de gleznă.

Mă așteptam deja la ceea ce știam din experiențele anterioare: repaus, protejarea gleznei și probabil o perioadă destul de lungă în care să nu mă antrenez. Numai că, sportul de performanță, am descoperit o abordare care la momentul respectiv mi s-a părut aproape contraintuitivă. Glezna era tratată, dar în același timp eram încurajat să mă mișc și să revin progresiv la antrenament mult mai repede decât mi-aș fi imaginat.

Pentru un student în anul doi la Kinetoterapie, diferența a fost enormă. În liceu învățasem, practic, că o gleznă accidentată trebuie imobilizată. În sportul de performanță descopeream că o gleznă accidentată poate și trebuie, atunci când situația o permite, să înceapă să fie folosită. Această experiență m-a făcut să vreau să înțeleg de ce.

O entorsă de gleznă nu înseamnă doar un ligament afectat

Glezna și piciorul reprezintă un sistem mult mai complex decât pare la prima vedere. O entorsă poate afecta ligamentele, poate produce inflamație și durere, dar poate modifica în același timp mobilitatea, forța, controlul neuromuscular și capacitatea de a reacționa rapid atunci când piciorul ajunge din nou într-o poziție instabilă.

De aceea, faptul că după câteva zile nu te mai doare nu înseamnă automat că glezna este pregătită pentru tot ceea ce făcea înainte. Acest lucru devine și mai evident la sportivi. Un om care trebuie să meargă până la serviciu și săurce două etaje are alte cerințe față de gleznă decât un handbalist care trebuie să alerge, să frâneze,să schimbe direcția, să sară, să aterizeze pe un picior și, uneori, să aterizeze peste picioruladversarului.

Diagnosticul poate fi același: entorsă de gleznă. Dar ceea ce îi cerem acelei glezne este complet diferit.

Tocmai de aceea, recuperarea nu ar trebui construită exclusiv în funcție de diagnosticul scris pe o hârtie, ci și în funcție de activitatea la care pacientul trebuie să se întoarcă.

De ce sportivul de performanță este tratat diferit?

La prima vedere poate părea nedrept. Sportivul profesionist face o entorsă și, uneori, după foarte puțin timp începe din nou să alerge sau să participe la anumite părți ale antrenamentului. Un pacient obișnuit primește recomandarea să stea acasă și să protejeze piciorul.

Diferența nu ar trebui să fie însă faptul că sportivul „merită” un tratament mai bun. Diferența este contextul în care se desfășoară recuperarea.

Sportivul de performanță are, de regulă, acces rapid la evaluare și la o echipă care îi urmărește evoluția. Încărcarea poate fi dozată și modificată de la o zi la alta, iar revenirea la antrenament nu înseamnă neapărat revenirea imediată la toate exercițiile și la competiție. Poți participa la o parte din antrenament, poți lucra separat și poți crește progresiv solicitarea, în funcție de reacția gleznei.

Cu alte cuvinte, mișcarea nu înseamnă neglijarea accidentării, iar repausul nu înseamnă automat recuperare mai bună. Important este să știm câtă mișcare poate tolera țesutul în etapa respectivă și cum progresăm de acolo.

Pentru mine, aceasta a fost una dintre primele lecții practice despre recuperarea funcțională.

Nu vrem doar o gleznă fără durere. Vrem o gleznă pregătită pentru ceea ce urmează

Una dintre greșelile pe care le putem face după o entorsă este să considerăm recuperarea încheiată în momentul în care pacientul poate merge fără durere și umflătura a dispărut.

Pentru unele persoane, acesta poate fi un pas important, dar nu este neapărat finalul procesului. Trebuie să recuperăm mobilitatea, forța și controlul piciorului și să expunem progresiv glezna la solicitările pe care le va întâlni ulterior. Pentru un pacient poate însemna mers, urcat scări sau drumeții. Pentru un sportiv poate însemna alergare, schimbări de direcție, sărituri, aterizări și, în final, revenirea la antrenament și competiție.Aici experiența mea din handbal m-a ajutat enorm și ulterior, ca kinetoterapeut. Am înțeles pe propria piele că obiectivul recuperării nu este doar să protejăm structura care a fost afectată, ci să o pregătim din nou pentru solicitare.

Și am mai înțeles ceva: pacientul „civil” nu ar trebui să primească o recuperare mai puțin atentă doar pentru că nu practică sport de performanță. Poate că nu trebuie să se întoarcă pe teren într-o săptămână sau două, dar are și el nevoie de o gleznă suficient de puternică și stabilă pentru viața pe care o duce.

Astăzi, când evaluez un pacient cu entorsă de gleznă, nu mă interesează doar cât de tare îl doare sau cât de umflată este glezna. Mă interesează ce mobilitate are, câtă greutate poate pune pe picior, cât control are, ce activitate desfășura înainte de accidentare și, mai ales, la ce trebuie să se întoarcă.

Pentru că recuperarea unui handbalist, a unui alergător, a unei persoane care merge pe munte și a cuiva care își dorește pur și simplu să poată merge fără teamă nu poate fi identică.

Entorsele pe care le-am făcut în anul doi de facultate nu au fost, cu siguranță, cea mai plăcută metodă prin care puteam să învăț toate aceste lucruri. Dar diferența dintre atela pe care o știam din liceu și mișcarea controlată pe care am descoperit-o în sportul de performanță mi-a schimbat perspectiva asupra recuperării.

Poate că aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care mi le-a dat sportul: după o accidentare nu trebuie doar să așteptăm ca organismul să se vindece. Trebuie să îl pregătim să  facă din nou ceea ce îi cerem

Tu faci sport, noi ne ocupăm de accidentări!

Articol scris de: Claudiu Man