În urmă cu 14 ani, aveam să întâlnesc un pacient care, fără să știe, urma să-mi schimbe complet perspectiva asupra mișcării pe două roți. Un om care, între timp, mi-a devenit un prieten drag și care mi-a injectat definitiv „drogul” numit ciclism prin pasiunea lui contagioasă.

Îmi aduc aminte și acum ziua în care a călcat prima dată în cabinet. Ca specialist, cea mai mare provocare a mea este să demonstrez opusul atunci când un om primește o sentință categorică de tipul: „Nu mai ai voie să faci sportul pe care îl iubești!”

L-am privit și i-am pus o singură întrebare:

„Te lași pe mâna mea? Îți garantez că vei putea face în continuare sportul pe care îl iubești, fără probleme.”

Când diagnosticul îți taie orizontul

Să derulăm puțin filmul. Pacientul meu avea o muncă clasică de birou, iar singura lui supapă de evacuare și mare pasiune era ciclismul de șosea. Pedala minimum 40 km în timpul săptămânii și depășea frecvent 350 km în weekend. Era la începutul acestei „pasiuni de neoprit” și, ca în orice dragoste aflată la început, din exces de zel, tindea să exagereze.

Inevitabil, au apărut durerile. A mers la medic, a făcut un RMN, iar verdictul a căzut ca un trăsnet: „Dacă nu vrei să ajungi direct pe masa de operație, nu mai ai voie pe bicicletă!”

Când l-am întâlnit pe la a treia ședință de tratament (nu eu îi făcusem evaluarea inițială), era extrem de abătut. Fizic se simțea puțin mai bine, dar psihic era complet dărâmat de interdicția primită. Mi-a fost imposibil să îl las așa. Am analizat din nou RMN-ul, i-am făcut o serie de teste funcționale și i-am făcut o promisiune fermă:

„Nu doar că vei pedala din nou, dar dacă îți dorești cu adevărat și te ții de treabă, poți face și Turul Franței! Totul depinde de tine și de cât de mult îți dorești.”

De la recuperare în cabinet, la prima mea tură pe șosea

Am lucrat împreună intensiv vreo 2-3 ani. Am luat-o treptat, mai întâi cu etapa de recuperare ca să scăpăm de dureri și să îi redăm mobilitatea, iar apoi am trecut la antrenamente funcționale și tonifiere musculară. Voiam să fiu sigur că spatele lui rezistă la sutele de kilometri pe care urma să îi adune în șa.

A fost o muncă de echipă în adevăratul sens al cuvântului. Dar omul ăsta avea o pasiune atât de mare pentru bicicletă încât m-a molipsit și pe mine. Într-o zi m-a convins și m-a urcat pe o cursieră!

Fără să am vreun antrenament special, m-am trezit că pedalez alături de el și de băieții din clubul Tura de Noapte. Am mers împreună pe traseul Cluj, Gherla și înapoi. A fost prima mea tură serioasă

pe asfalt și abia atunci am înțeles cu adevărat de ce își dorea atât de mult să nu renunțe la sportul ăsta. Senzația aia de libertate pe două roți e greu de descris dacă nu o trăiești.

Anii au trecut, viața ne-a aglomerat pe amândoi și timpul liber s-a împuținat, dar am rămas prieteni. Am păstrat mereu legătura și ne scriam din când în când doar ca să vedem ce mai facem și cum ne mai merg treburile.

Mesajul primit după 14 ani: „Am reușit!”

Marea surpriză a venit acum câteva zile. Am primit pe telefon un mesaj scurt, însoțit de două fotografii care m-au lăsat fără cuvinte:

„Am reușit! Am terminat L’Étape du Tour în 7 ore și 49 de minute!”

Ca să înțelegeți ce înseamnă de fapt fraza asta, trebuie să știți ce reprezintă L’Étape du Tour pentru comunitatea de bicicliști. Este, fără nicio exagerare, un veritabil „El Dorado” al ciclismului de șosea, visul suprem pentru care mii de amatori din toată lumea se antrenează ani de zile.

În fiecare an, organizatorii Turului Franței închid complet circulația pe o etapă montană reală din Le Tour, exact pe traseul pe care se luptă cei mai buni cicliști profesioniști ai planetei. Vorbim de un traseu infernal prin Munții Alpi sau Pirinei, cu peste 130-150 de kilometri de pedalat continuu și mai bine de 4.000 de metri diferență de nivel pozitivă. Înfrunți urcări legendare, căldură, epuizare și trecători montane unde oxigenul devine tot mai rar.

Să fii printre cei peste 15.000 de participanți din toată lumea și să reușești să treci linia de sosire în sub 8 ore este o performanță uriașă pentru orice sportiv de performanță, darămite pentru un amator.

Dar să faci chestia asta după ce, în urmă cu 14 ani, un medic ți-a pus RMN-ul pe un negatoscop și ți-a tăiat orice speranță spunându-ți „gata cu bicicleta dacă nu vrei să te operezi”… asta depășește orice trofeu. Este dovada supremă că pasiunea, disciplina și un corp reabilitat corect pot muta munții din loc.

Tratează omul și pasiunea lui, nu doar o hârtie!

Nu aveam cum să nu mă bucur, să nu fiu mândru și să nu am lacrimi în ochi când am văzut acele imagini. Sunt profund onorat că, acum mulți ani, am putut pune o mică piatră de temelie la visul lui.

Povestea lui este dovada vie că mișcarea corectă, recondiționarea musculară și încrederea într-un plan bine structurat bat orice interdicție dictată la prima strigare.

Felicitări, dragul meu prieten! Sunt incredibil de mândru de tine!

Tu faci sport, noi ne ocupăm de accidentări!

Articol scris de: Claudiu Man