În urmă cu un an, am primit o provocare. O provocare uriașă, atât pentru mine, cât și pentru întreaga echipă Kinetomed care s-a ocupat de caz și care a avut încredere deplină în indicațiile și planul pe care l-am structurat.

Totul a început cu un apel telefonic de la un specialist pentru care port un respect profesional și uman enorm: Dr. Iulian Raus. Urma să îmi trimită în clinică un pacient foarte tânăr, un sportiv aflat încă la vârsta junioratului, care își dorea cu toată ființa să urmeze drumul sportului de performanță.

Problema era că diagnosticul primit pe baza investigațiilor imagistice amenința să îi distrugă acest vis înainte ca el să înceapă cu adevărat. O intervenție chirurgicală la această vârstă nu doar că i-ar fi încheiat definitiv cariera sportivă, dar i-ar fi schimbat viața, limitându-i funcționalitatea de zi cu zi.

Diagnosticul lui era unul extrem de sever: Fractură de stres la nivelul istmului vertebral L4-L5 bilateral (spondiloliză bilaterală L4-L5, fără spondilolistezis).

Pe înțelesul tuturor, puntea osoasă care leagă și stabilizează vertebrele era fracturată în ambele părți din cauza suprasolicitării. Din fericire, vertebra nu începuse încă să alunece în față (fără spondilolistezis), ceea ce ne oferea o fereastră mică de oportunitate.

Decizia: Să dăm corpului o șansă prin recuperare conservatoare

În fața unui asemenea diagnostic, o mare parte din lumea medicală recomandă direct operația de stabilizare. Analizând cazul în detaliu, am decis însă că merită să încercăm un tratament conservator. Am vrut să profităm de potențialul biologic uriaș de regenerare pe care îl are corpul la această vârstă și să vedem dacă putem stimula vindecarea țesutului fără să fie nevoie ca medicul să scoată bisturiul.

Am acceptat provocarea, am evaluat clinic pacientul și am început să căutăm „de ce-ul”. În fracturile de stres, osul cedează pentru că este supus unor forțe pe care nu le poate prelua. Am depistat acele dezechilibre musculare, lipsuri de mobilitate și erori biomecanice care au dus la această accidentare și am creat un plan de atac strict, împărțit pe etape.

Aici a intervenit forța echipei noastre:

• Protocolul clinic: Colegul meu, Raul Clapa, a fost cel care a preluat pacientul în sală. El a urmat, a monitorizat și a adaptat milimetric planul de kinetoterapie, zi de zi.
• Suportul familiei: În tot acest timp, am menținut o comunicare constantă și directă cu părinții pacientului. Sprijinul lor a fost maxim și vital. Ei au fost cei care au reușit să tempereze entuziasmul și nerăbdarea unui tânăr sportiv, învățându-l să aibă răbdare, să asculte și să respecte timpii de vindecare biologica a osului.

Au urmat 4 luni de exerciții extrem de controlate, terapie axată pe stabilizarea profundă a trunchiului și o disciplină de fier.

La finalul acestei perioade, controlul imagistic a validat oficial munca noastră, aducând confirmarea pe care o așteptam cu toții: Status postfractură de stres istmică L5 bilateral în prezent cu cicatrizare fibrocartilaginoasă. Osul se vindecase. Pericolul critic trecuse.

Trecerea spre performanță: Reînvățarea ABC-ului mișcării

Vindecarea clinică a fost doar prima victorie. Nu puteam să trimitem un sportiv înapoi pe teren doar pentru că nu mai avea dureri; riscul unei recidive ar fi fost uriaș dacă se întorcea la aceleași tipare greșite de mișcare.

De aceea, am activat faza a doua a planului nostru și am transferat cazul către departamentul KMPerformance. Aici, colegul meu David Ispas a continuat munca de recondiționare fizică. David a luat pacientul de la zero și l-a reînvățat „ABC-ul” alergării, controlul accelerărilor, al decelerărilor și managementul forțelor în timpul efortului. Scopul nu a mai fost doar vindecarea, ci construirea unei armuri musculare care să îi permită să performeze la cel mai înalt nivel, protejându-și în același timp coloana.

Astăzi, acest tânăr este din nou acolo unde îi este locul: în sportul de performanță, cu visul intact și cu un corp mai puternic și mai inteligent din punct de vedere motric decât înainte de accidentare.

Piesa lipsă din sportul românesc: Mașini de curse conduse fără permis

Cazul acestui junior este un exemplu fericit, dar, din păcate, reprezintă o excepție în peisajul sportiv de la noi. Educația sportivă orientată spre prevenție este, din nefericire, piesa lipsă pe care mulți sportivi, părinți și antrenori încă nu o înțeleg sau o ignoră până când nu este prea târziu.

De multe ori, în cadrul diferitelor întâlniri pe care le am cu manageri și conducători din lumea sportului, le explic un aspect simplu, dar ignorat: importanța strategică a educației medicale și fizice în rândul staff-ului tehnic.

Degeaba investești bugete uriașe, degeaba ai la dispoziție o „mașină de curse” de ultimă generație – făcând referire la talentele brute, calitățile native sau jucătorii cu renume pe care îi ai în lot. Dacă acea mașină este condusă de un începător sau, mai grav, de un călăreț fără permis de conducere care nu înțelege cum funcționează mecanismul de sub capotă, bolidul se va izbi inevitabil de primul zid. Iar în sport, acel zid se numește accidentare gravă și final de carieră.

Performanța nu înseamnă doar să tragi de corp până la epuizare; performanța adevărată înseamnă să știi cum să construiești, să protejezi și să întreții acea mașină de curse. 

La Kinetomed, asta facem în fiecare zi. Clădim punți între medicină, recuperare și înaltă performanță, tocmai pentru ca tinerii sportivi să își poată urma visul pe teren, nu pe o listă de așteptare la chirurgie. Rolul nostru este să îți oferim siguranța că mecanismul funcționează la parametri maximi, indiferent de nivelul la care vrei să ajungi.

Tu faci sport, noi ne ocupăm de accidentări!

Articol scris de: Claudiu Man